(Versetul 1)

Spui c-a fost un capriciu, o plecare-n vânt

Dar n-ai văzut cum sufletul murea pe pământ

Îmbrățișări de formă, un gest mecanic, gol

Vocea ta, un ecou, fără niciun rol.

Nu mai aprinde scântei, pielea mea a-nghețat

Înăuntru, departe, de mult am plecat.

(Refren)

Nu, nu-i capriciu, e foamea ce sapă-n tăcere

Când focul devine cenușă și doare-n cădere.

Și caută jar, oh-oh, caută lumina,

Unde-i o scânteie să-mi vindece inima.

(Versetul 2)

O privire străină, un foc de-o secundă,

Un mesaj întârziat ce-n noapte se-afundă.

Un compliment șoptit, o amintire-n gând,

Orice fărâmă de viață pe care o simt arzând.

Tu n-ai suflat în jar, l-ai lăsat să moară,

Acum te-ntrebi de ce am plecat afară.

(Refren)

Nu, nu-i capriciu, e foamea ce sapă-n tăcere

Când focul devine cenușă și doare-n cădere.

Și caută jar, oh-oh, caută lumina,

Unde-i o scânteie să-mi vindece inima.

(Bridge)

Pleci înăuntru, pas cu pas, te stingi încet,

Pân' când ușa deschisă pare singurul gest corect.

Nu e o fugă, e regăsire,

O suflare de viață, o nouă iubire... de sine.

(Outro)

Cenușă rece... pe care n-o mai sufli...

Am plecat să caut jar...

Să caut jar...

Oh-na-na... să caut lumina...